Fragmentul face parte dintr-o carte "Privind tinta la Isus" scrisa de Isaac Ambrose care va aparea anul acesta la Editura Perla Suferintei din Suceava. (folosit cu permisiunea editurii)

Sectiunea IV

3. Postul şi ispitirea lui Hristos în pustie. Imediat ce Hristos iese din apa botezului, intră în focul ispitirii; imediat ce Duhul Sfânt a coborât asupra capului Lui, este dus de acelaşi Duh Sfânt ca să fie ispitit în pustie; imediat ce Dumnezeu spune „Acesta este Fiul Meu”, Satan pune aceste cuvinte la îndoială: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Toate acestea sunt pregătirile lui Hristos pentru slujba Sa profetică. În secţiunea anterioară, Hristos a fost pregătit printr-o consacrare solemnă, iar acum urmează să fie pregătit mai departe prin ispitele lui Satan. Sunt multe de spus în acest punct, şi de aceea apostolul le prezintă în aceeaşi metodă în Matei 4:1-12. Voi începe: „Atunci, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul”, etc. Ca întreg, putem observa aceste ramuri: în primul rând, locul în care a avut loc ispitirea, adică, pustia. În al doilea rând, motivul pentru care Hristos S-a dus în pustie – „dus de Duhul”. În al treilea rând, scopul pentru care Hristos a fost dus de Duhul în pustie – „ca să fie ispitit de diavolul”. În al patrulea rând, timpul şi prilejul atacului diavolului – la sfârşitul celor patruzeci de zile, când a flămânzit. În al cincilea rând, ispitele în sine, care au fost trei la număr, la care sunt adăugate tot atâtea biruinţe, pe care Hristos le-a avut asupra Ispititorului; „atunci, diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească”. Voi începe mai întâi cu locul în care a avut loc ispitirea, adică în pustie.

Pustia aceasta nu a fost aceeaşi pustie, sau acelaşi loc din pustie în care a trăit Ioan Botezătorul (Mat. 3:1). Locul în care a trăit Ioan Botezătorul era un loc populat, existau oraşe şi un număr de oameni cărora el le propovăduia; însă această pustie era lipsită de oameni, plină de animale sălbatice, după cum spune Marcu 1:13: „fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice”. După cum Adam, în nevinovăţia lui, trăia împreună cu animalele sălbatice, iar ele nu-i făceau rău, tot aşa, Hristos, al doilea Adam, trăieşte aici, în pustie împreună cu animalele sălbatice, şi nu este rănit deloc. El este asemenea lui Adam în siguranţa şi securitatea lui, dar mai presus de Adam în rezistenţa Sa la ispită. Unii spun că în timpul celor patruzeci de zile, în această pustie, Hristos a fost încontinuu deranjat şi asaltat de duhuri rele, dar numai ultimul atac este menţionat fiindcă acesta a fost cel mai violent. Acum, nu este sigur dacă ele au apărut în vreo formă odioasă şi înfricoşătoare în timpul acela; dar este cel mai probabil că pentru o persoană de o sfinţenie atât de mare şi cu o menire atât de înaltă cum a fost Isus, ele se arătau mai angelice şi nemateriale, şi în reprezentări intelectuale, fiindcă Isus nu era o persoană cu asemenea slăbiciuni josnice încât să fie înfricoşat sau tulburat de o fantasmă urâtă. Nu avem mult material care să ne ajute în privinţa aceasta, dar în pustie (spun unii), Hristos a fost încontinuu ispitit; în privinţa aceasta, ştiu că diavolul a avut mai multe avantaje, fiindcă Îl avea pe Hristos în pustie; singurătatea este un mare ajutor pentru reuşita unei ispite; „Vai de cel care este singur, căci dacă el cade, nu este o doua persoană care să-l ridice”. Alţii spun că în pustie, în timpul celor patruzeci de zile, Hristos a fost încontinuu în post şi rugăciune şi în tot acel timp, a vorbit încontinuu cu Dumnezeu; ştia că avea de îndeplinit o lucrare măreaţă de răscumpărare, şi prin urmare, discuţiile Lui din acest răstimp, trebuiau să fie pregătitoare pentru ea. În această privinţă, ştiu că pustia a fost un avantaj pentru scopul lui Hristos. În acest loc singuratic, nu putea face altceva decât să inspire un aer mai pur; de obicei, cerul este mai deschis, iar Dumnezeu este de obicei mai familiar şi ne vizitează mai des în astfel de locuri. Nu ştiu care este experienţa altora, dar dacă am aflat ceva despre Dumnezeu şi despre harul Său, atunci aş putea să‑mi exprim mulţumirea faţă de o pădure, o pustie sau un loc singuratic pentru adăpostul pe care-l oferă; şi oare nu am un model binecuvântat înaintea mea? Isus a stat de veghe în singurătate şi izolare; locurile pustii L-au auzit rugându-se, S-a născut în singurătate, a hrănit miile de oameni într-o pustie, pe o parte a unui munte; S-a schimbat la Faţă pe un munte, a murit pe un munte, şi tot de pe un munte S-a înălţat la Tatăl Lui. Nu mă îndoiesc de faptul că în aceste singurătăţi, devoţiunea Lui a primit avantajul circumstanţelor convenabile, mai ales pe cele ale timpului şi locului. Cu toate acestea, nu îndrăznesc să neg prima opinie, fiindcă presupun că atât Hristos, cât şi diavolul şi-au avut avantajul propriu în această pustie, primul ca să Se roage, celălalt ca să ispitească.

      2. Motivul pentru care Hristos S-a dus în pustie a fost călăuzirea Duhului. „Apoi, Isus a fost dus de Duhul în pustie”. Hristos a fost dus de Duhul cel bun ca să fie ispitit de Duhul cel rău. O, minune! Ca acelaşi Duh care era una cu Tatăl şi cu Fiul, acelaşi Duh prin care Hristos a fost zămislit, acum Îl duce sau Îl conduce în pustie pentru a fi ispitit de diavol. Felul în care Hristos a fost condus este o chestiune nesigură. Unii cred că a fost dus sau luat de la Iordan către pustie, printr-o răpire vizibilă. Dar să lăsăm lucrul acesta şi să ajungem la adevăruri mai necesare; Hristos ne-a învăţat să ne rugăm către Tatăl Lui: „Nu ne duce pe noi în ispită”, şi cu toate acestea, El Însuşi este acum dus în aceeaşi ispită împotriva căreia trebuie să ne rugăm. Cu siguranţă că lucrul acesta a fost pentru învăţătura noastră; noi nu trebuie să ne aruncăm în ispită; Hristos Însuşi nu s-ar fi dus în luptă fără chemare şi fără garanţie; atunci cum să ne bizuim noi, nişte biete fiinţe slabe, pe vreo abilitate de-a noastră? Cine îndrăzneşte să se războiască cu diavolul în propria putere? O, luaţi aminte! Dacă trebuie să ne rugăm ca să nu fim duşi în ispită, trebuie să ne rugăm cu mult mai mult ca să nu mergem în ispită, înainte de a fi duşi. Şi cu toate acestea, pentru mângâierea oamenilor lui Dumnezeu, dacă suntem într-adevăr duşi, prin permisiune divină, sau prin inspiraţia Duhului Sfânt, dacă suntem implicaţi într-o acţiune sau într-un curs al vieţii care este plin de ispite şi fără mângâiere, haideţi să privim lucrul acesta ca pe o chestiune a providenţei divine în care trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu; şi să nu credem că am căzut în dizgraţie sau că Dumnezeu nu ne mai iubeşte; şi de ce? Deoarece Hristos Însuşi, care ar fi putut să-l îndepărteze pe diavol cu suflarea gurii Lui, totuşi a fost dus de către Duhul Tatălui Lui la o încercare prin duhurile întunericului. „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:2).

      3. Scopul ducerii lui Hristos în pustie a fost fie imediat, fie îndepărtat. 1. Scopul imediat a fost acela de a fi ispitit de diavolul; pentru acest scop a fost dus Hristos acolo, pentru ca Satan să-L poată ispiti. Cineva ar crede că este un scop foarte ciudat ca Fiul lui Dumnezeu să fie dus într-o pustie ca să fie asmuţit de toţi demonii din iad; dar aici Dumnezeu avea de asemenea, un scop îndepărtat, anume, slava Lui şi binele nostru. 1. Propria Lui slavă S-a arătat în lucrul acesta. Dacă Satan nu L-ar fi ispitit pe Hristos, cum ar mai fi putut Hristos să-L biruiască pe Satan? Primul Adam a fost ispitit şi înfrânt, iar al doilea Adam, pentru a răzbuna şi a repara acea înfrângere, biruieşte în ispitire. Puterea lui Hristos a fost acum manifestată nespus de mult; fiindcă diavolului i s-a slăbit lanţul, el se repede la Hristos cu toată puterea lui, iar Hristos, care nu ar fi putut să obţină victoria fără loviturile venite prin acest asalt furios al lui Satan, nu doar că îl înfrânge, dar şi triumfă asupra lui. Aici este locul în care au fost manifestate nespus de mult harurile lui Hristos; acum au fost arătate credinţa, răbdarea, umilinţa, zelul şi bunăvoinţa lui Hristos; acestea nu s-ar fi văzut niciodată dacă El ar fi rămas tăcut în garnizoană şi nu ar fi venit în linia de bătaie. Cine ar fi putut să simtă mirosurile parfumate ale mirodeniilor aromate dacă ele nu ar fi fost măcinate şi zdrobite în această piuă a ispitei? Prin acest mijloc, harurile lui Hristos au strălucit limpede spre lauda Lui veşnică. 2. A fost atât pentru slava Lui, cât şi pentru binele nostru. Acum vedem ce fel de adversar avem, vedem cum luptă el, cum i se opune rezistenţă şi cum este înfrânt. Acum înţelegem că cu cât suntem mai scumpi înaintea lui Dumnezeu, cu atât suntem mai expuşi la o încercare de ispitire. Acum vedem că cei mai buni sfinţi pot fi ispitiţi sau ademeniţi de cele mai teribile rele, de vreme ce Hristos Însuşi a fost poftit la necredinţă, la lăcomie şi la idolatrie; acum vedem că „n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:15,16).

      4. Timpul şi prilejul atacului diavolului a fost „la sfârşitul celor patruzeci de zile, când a flămânzit”. Unii spun (după cum aţi auzit) că în tot acest timp de patruzeci de zile cât a stat în pustie, El a fost ispitit numai în mod invizibil; fiindcă în acest timp, Satan nu şi-a asumat nici o formă vizibilă sau bătătoare la ochi, aşa cum a făcut la sfârşitul celor patruzeci de zile (după cum spun ei). Scopul meu nu este să dezbat aceste puncte. În orice caz, în privinţa ispitirii Lui şi a postului Său timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nu există nici o controversă; înainte ca Hristos să vină în lume, am avut câteva prototipuri ale acestui lucru. Astfel, Moise a postit patruzeci de zile la darea Legii, iar Ilie a postit patruzeci de zile la redarea Legii; şi pentru a împlini vremea acestor prototipuri, Hristos consideră că este potrivit ca El să postească patruzeci de zile la împlinirea Legii şi la promulgarea Evangheliei. Prin faptul că posteşte atât de mult, Hristos Îşi arată puterea Sa nespusă, iar prin faptul că nu posteşte mai mult de atât, Hristos arată veridicitatea umanităţii Sale şi a slăbiciunilor Sale, şi pentru ca să arate că nu a fost nici o diferenţă între El şi noi, cu excepţia păcatului, el a postit şi a flămânzit deopotrivă. Ştim destul de bine că Hristos ar fi putut trăi fără mâncare şi ar fi putut posti fără să-I fie foame; I-ar fi fost foarte uşor să-Şi susţină trupul fără nici un fel de alimentaţie, dar pentru a arăta că a fost atât om, cât şi Dumnezeu, şi astfel, un Mijlocitor potrivit între Dumnezeu şi om, El a mâncat şi a postit deopotrivă, S-a servit de creatură, şi prin aceasta, a suferit foamea. – Şi acum, pentru că Mântuitorul nostru este înfometat, Satan prinde ocazia pentru a-L ataca cu ispitele Lui aprige şi violente. El ştie bine cu ce momeală să pescuiască şi pe lângă aceasta, ştie când şi cum să pună momelile. El are ispite de toate felurile; are mere ca să înşele copii, şi aur ca să înşele adulţi. Pentru cei neînfrânaţi, are deşertăciunile lumii, iar pentru cei ambiţioşi are împărăţiile acestei lumi. El ia în considerare firea şi caracterul persoanei pe care trebuie să o ispitească şi remarcă toate întâmplările, ocaziile şi prilejurile noastre exterioare. Dar vom vorbi despre acest lucru mai târziu.

      5. Ispitele în sine sunt trei la număr, dintre care prima a fost aceasta: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mat. 4:3). Ce început oribil: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”! fără îndoială că Satan auzise vestea bună a îngerului, văzuse steaua, călătoria şi darurile aduse de înţelepţi; nu putea să nu remarce bucuria lui Zaharia, Simeon şi a Anei; iar mai târziu, a văzut cerurile deschise şi a auzit glasul care a coborât din cer: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Iar acum, când Îl vede pe Hristos sleit de foame, şi ca şi cum nu ar înţelege cum pot exista slăbiciuni în Dumnezeire, el pune la îndoială – „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. O, aici este punctul în care stă toată fericirea noastră. Cât de mizerabili am fi dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat şi în adevăr Fiul lui Dumnezeu! Satan loveşte la rădăcina acestei ipoteze, „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Desigur că întreaga lucrare a răscumpărării noastre şi întreaga lucrare a mântuirii noastre depinde de acest adevăr necesar, că „Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut să răscumpere lumea? Cum ar fi putut El să facă, sau cum ar fi putut El să sufere ceea ce a satisfăcut mânia Tatălui? Cum ar fi putut să fie viaţa şi moartea Lui de mare preţ pentru păcatele întregii lumi? Dacă Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, atunci toţi suntem distruşi, suntem pierduţi, suntem ruinaţi, suntem osândiţi pe veci. O, vai! Rămas‑bun slavă, rămas‑bun fericire, rămas-bun cer, dacă Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, nu vom ajunge niciodată acolo. Ei bine, Satan, într-adevăr, ţi-ai început atacul ca un diavol: „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”; şi apoi ce? „porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”. Ştia că lui Isus Îi era foame, şi prin urmare, Îl invită să mănânce pâine procurată de El Însuşi, pentru ca astfel, să-şi întărească umanitatea şi să-şi dovedească divinitatea. „Vino,” spune el, „întrerupe-ţi postul cu preţul unui miracol; transformă pietrele acestea în pâine şi aceasta va fi o dovadă că eşti Fiul lui Dumnezeu.” Este un lucru foarte obişnuit pentru duşmanul nostru spiritual ca, în vremuri de lipsă, să ne îndemne la acţiuni nepermise: „Dacă eşti sărac, atunci fură; dacă nu te poţi ridica prin mijloace cinstite, atunci foloseşte mijloace necinstite”. Ştiu că Hristos ar fi putut să transforme pietrele în pâini pe aceleaşi temeiuri legale pe care a transformat apa în vin; dar să facă lucrul acesta din cauza neîncrederii providenţei Tatălui Său, să facă un miracol ales de Satan şi la porunca lui Satan, aşa ceva nu putea fi potrivit pentru Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Isus refuză să fie alinat la nevoie; ar fi preferat mai degrabă să refuze să manifeste divinitatea persoanei Sale, decât să facă o faptă ce fusese sugerată de un duh diferit [de al Lui]. O, creştini! Este o grijă păcătoasă, rea, lipsită de pietate să facem fapte rele pentru a ne împlini nevoile. Vino, poate ai găsit o cale de a propăşi pe care nu ai folosit-o înainte. O, ia seama, nu a venit aceasta din încurajarea diavolului de a schimba pietrele în pâini, şi tristeţea în mângâieri senzuale? Dacă este aşa, atunci Satan a biruit. Vai! Vai! El nu poate suporta ca tu să duci o viaţă de austeritate, de lepădare de sine sau de răstignire. Dacă el te poate face să-ţi satisfaci simţurile şi poftele fireşti, atunci el are un câmp bun pentru luptă. Ar fi de o mie de ori mai bine pentru noi să facem din pietre hrana noastră şi din lacrimi băutura noastră, decât să înotăm în bunuri obţinute în mod păcătos şi în plinătatea voluptăţii.

      Care a fost răspunsul lui Hristos? Iată care: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»” 1. „Este scris”; El l-ar fi putut ului cu uşurinţă pe Satan cu puterea Dumnezeirii Sale, dar a ales mai degrabă să-l înfrângă cu sabia Duhului. Cu siguranţă că lucrul acesta a fost pentru învăţătura noastră – prin acest mijloc, El ne învaţă cum să ne împotrivim şi să biruim; nimic din cer sau de pe pământ nu poate înfrânge forţele iadului dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu o poate face. O, atunci cum ar mai trebui să ne rugăm împreună cu David: „Învaţă-mă, Doamne, calea orânduirilor Tale. – Nu lua de la mine cuvintele adevărului. – Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele, în casa pribegiei mele. – Atunci voi răspunde hulitorilor mei.” 2. „Omul nu trăieşte numai cu pâine.” Atâta timp cât suntem în lucrarea lui Dumnezeu, Dumnezeu a promis că ne va pregăti tot ceea ce avem nevoie; acesta a fost cazul lui Isus – El era acum în lucrarea Tatălui Său şi susţinând interesul nostru; prin urmare, era sigur că I se vor împlini nevoile, conform cuvântului lui Dumnezeu. Creştini, suntem noi în slujba lui Dumnezeu? Atunci Dumnezeu ne va da cu certitudine pâine; şi până când o face, putem trăi prin suflarea gurii Lui, prin lumina chipului Său, prin gustarea din făgăduinţele Lui, prin „orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Fiecare cuvânt al gurii lui Dumnezeu poate crea un har, şi fiecare har poate împlini două nevoi, atât a trupului, cât şi a duhului. Îmi aduc aminte de cineva care, fiind ţinut în închisoare cu asprime şi ameninţat grav cu înfometare, a răspuns că dacă va trebui să nu aibă pâine, Dumnezeu va face în aşa fel încât să nu mai aibă stomac. Dacă proviziile noastre se termină, Dumnezeu poate micşora nevoile noastre; dacă un tiran ne va lua hrana, Dumnezeu Tatăl nostru va şti cum să ne transforme dorinţele noastre sleite, plăpânde şi înfometate.

      A doua ispită nu este atât de înclinată spre plăcerile trupeşti; diavolul vede că prima ispită a fost prea josnică pentru Hristos şi prin urmare, vine din nou, cu o ispită ceva mai spirituală (vers. 5,6). „L-a pus pe streaşina Templului şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: ’El va porunci îngerilor Lui să vegheze asupra Ta.’»” Cel care a fost mulţumit să fie dus de la Iordan în pustie cu prilejul primei ispite, acum acceptă să fie dus din pustie la Ierusalim cu prilejul celei de-a doua ispite. Pustia era potrivită pentru o ispită ce lua naştere din lipsă, iar Ierusalim este locul potrivit pentru o ispită ce ia naştere din glorie deşartă. Ierusalim era gloria lumii; templul era gloria Ierusalimului, streaşina era partea cea mai înaltă a templului, şi acolo, Hristos acceptă să fie aşezat cu ocazia ispitirii. O, ca Hristos să îndure ca trupul Lui pur şi sfânt să fie dus şi purtat în grabă prin aer de mâna pizmaşă a bătrânului Ispititor! Dar toate acestea au fost pentru noi; Lui nu I-a păsat ce făcea diavolul cu El în privinţa aceasta, pentru ca astfel să ne poată elibera de diavol. Mă gândesc la dulcea meditaţie a unui teolog sfânt (dr. Hall); acesta şi-a imaginat că L-a văzut pe Hristos pe crenelurile templului şi pe Satan stând lângă El spunând aceste cuvinte: „Ei bine, de vreme ce în problema hranei, trebuie să depinzi de providenţa Tatălui Tău, testează mai departe această providenţă prin păstrarea Ta miraculoasă; aruncă-Te jos de la înălţimea aceasta. Iată, eşti aici, la Ierusalim, faimoasa şi sfânta cetate a lumii; eşti aici, pe vârful streşinii templului, care a fost dedicat Tatălui Tău; şi dacă eşti Dumnezeu, de ce nu sunt ochii tuturor oamenilor fixaţi asupra Ta? Nu poate fi inventat un mod mai rapid de a-Ţi răspândi gloria şi de a-Ţi proclama divinitatea, decât aruncându-Te jos cu capul înainte. Toată lumea va spune: «În Tine este ceva mai mult decât într-un om»; iar cât priveşte pericolul, (dacă eşti Fiul lui Dumnezeu), nici nu poate exista aşa ceva. Ce Îl poate răni ce Cel ce este Fiul lui Dumnezeu? Şi la ce slujeşte acea gardă de îngeri, care prin însărcinarea divină, au luat asupra lor paza umanităţii Tale?” Vino, aruncă-Te jos – aici este ispita. „Vino, aruncă-Te jos” (spune Satan), dar de ce nu L-a aruncat Satan? El L-a dus până acolo, şi oare nu era mai uşor să-L arunce jos de acolo? O, nu, diavolul ne poate convinge înspre o cădere, dar nu ne poate arunca dacă noi nu facem acest lucru. Răutatea lui este infinită, dar puterea lui este limitată. El nu ne poate face nici un rău decât convingându-ne să-l facem noi înşine; de aceea, el I-a spus lui Hristos: „Aruncă-Te jos”.

      La aceasta, Hristos Îi răspunde: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul Tău”. Deşi este adevărat că trebuie să te încrezi în Dumnezeu, totuşi, El nu trebuie ispitit. Dacă ne sunt permise mijloace, nu trebuie să le aruncăm sub pretextul protecţiei lui Dumnezeu. Citim că un om, pe nume Heron, un locuitor din deşert, a suferit aceeaşi ispită şi a fost biruit de ea; s-a aruncat jos, abuzând de promisiunea lui Dumnezeu, şi a murit în păcat prin căderea lui. Hristos a ştiut destul de bine că din vârful templului, exista o coborâre obişnuită, pe scări, şi de aceea, nu L-a ispitit pe Dumnezeu aruncându-se jos cu capul înainte. Cum? Să pui la încercare puterea, dreptatea, mila şi păstrarea extraordinară a lui Dumnezeu atunci când nu era nevoie de aşa ceva? Nici toţi diavolii din iad nu L-au putut ispiti pe Hristos în aşa măsură încât să-L facă pe El să-L ispitească pe Dumnezeu.

      A treia ispită este şi mai oribilă. Templul nu a fost suficient de înalt, aşa că, Satan L-a dus „pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis: «Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina Mie»” (vers. 8,9). Nu voi insista asupra acestor multe nedumeriri: cum au fost prezentate toate împărăţiile lumii înainte ochilor lui Hristos, sau au fost prezentate doar imaginaţiei Lui? De ce nu putea valea să slujească scopului diavolului, la fel de bine ca un deal? Sau, oare nu a fost Roma obiectul pe care I L-a prezentat diavolul lui Isus? Fiindcă pe vremea aceea, nu era Roma culmea tuturor împărăţiilor lumii şi a slavei lor? Personal, eu cred că în această ispitire, diavolul Şi-a adunat toată viclenia şi, printr-o putere angelică, El a atras într-un singur centru toate formele şi ideile, din toate împărăţiile şi gloriile lumii, şi a făcut o hartă admirabilă a acestor frumuseţi şi le-a prezentat înaintea ochilor lui Isus. El a crezut că era mai probabil ca setea de glorie să-L distrugă, fiindcă el ştia că aceasta l-a înfrânt pe el şi pe toate acele stele căzute, îngerii întunericului. Prin urmare, „Vino (Îi spune Satan), toate acestea Ţie Ţi le voi da, dacă Te arunci cu faţa la pământ şi Te închini mie.” Cum? Dumnezeu Să se închine diavolului? A mai existat vreo blasfemie asemănătoare de la prima creaţie? Este adevărat, acum se proferează multe hule îngrozitoare, înfiorătoare şi blestemate, iar idolatria, cred eu, este păcatul cel mai răspândit din lume. Dar a mai existat o astfel de hulă şi idolatrie ca aceasta – ca nu doar o creatură, ci Creatorul Însuşi să cadă cu faţa la pământ înaintea diavolului şi să i se închine lui? Mielul lui Dumnezeu, care a ascultat toate ispitirile anterioare cu răbdare, nu a putut-o suporta pe aceasta în nici o formă. Propriile noastre jigniri sunt prilejuri de răbdare, dar atunci când Gloria lui Dumnezeu şi onoarea lui directă este în cauză, atunci zelul nostru ar trebui să ia foc. Acum, Hristos îi porunceşte să plece; imediat ce observă cererile lui atât de neruşinate şi blasfematoare, îi porunceşte să plece şi îi spune: „Este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»” (vers. 10). Acum, diavolul a fost izgonit, şi în locul lui, „au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească”, adică, după postul Său, ei s-au îngrijit de El în funcţie de cum cereau nevoile Lui.

      Aplicaţie. O, creştine! Ce vom spune acum? Dacă Hristos a fost astfel ispitit de Satan, la ce ne putem aştepta noi? Uneori, când mă gândesc că Hristos a fost ispitit, mi se înveseleşte inima, pentru că datorită acestui lucru, El ştie cum să-i ajute pe cei ce sunt ispitiţi; iar alteori, când mă gândesc că Satan a îndrăznit să fie atât de cutezător cu Isus Hristos, mi se înspăimântă inima. O! Câte mai poate Satan să facă cu mine! Cât de uşor ar putea să biruiască sufletul meu! Când a venit să-L ispitească pe Hristos, Satan nu a găsit în El nimic care să i se alăture în ispită, însă inima mea este un noian de corupţii şi dacă Domnul nu intervine, sunt curând pierdut. Nu pot să nu mă opresc puţin aici asupra doctrinei ispitelor, în numai câteva cuvinte. 1. Stratagema lui Satan. 2. Câteva mijloace generale pentru a ne împotrivi stratagemelor lui; iar apoi voi termina.

      1. Stratagemele lui sunt foarte multe şi foarte periculoase: ca –

      1. El observă şi îşi potriveşte ispitele în funcţie de înclinaţiile noastre; de exemplu, dacă găseşte un om influenţat de ambiţie, atunci îşi acoperă cârligul cu momeala onorurilor; astfel l-a ispitit pe Abimelec să-şi ucidă fraţii pentru ca să obţină suveranitatea; sau dacă găseşte un om slab în punctul plăcerilor, atunci îl ispiteşte cu momeala plăcerilor; astfel l-a ademenit pe Noe la beţie, pe David la adulter, pe Solomon la idolatrie; sau dacă găseşte un om dedat la lăcomie, el înşeală cu cârligul de aur; aşa l-a momit pe Balaam, oferindu-i bani ca să blesteme poporul pe care îl binecuvântase Dumnezeu; aşa l-a momit pe Iuda, cu treizeci de arginţi ca să-şi vândă Învăţătorul. Dar ce nevoie avem de exemple, când astăzi vedem atâtea mii prinşi în această mreajă de aur.

      2. El observă şi îşi potriveşte ispitele la temperamentul nostru; astfel, el ispiteşte colericul prin conflicte şi certuri, pe cel flegmatic cu trândăvie şi inactivitate, pe cel melancolic cu răutate şi răzbunare, iar pe cel sangvinic cu plăceri şi pofte trupeşti. De aceea, apostolul ne spune în Iacov 1:14 că „fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi”. Satan nu ne asaltează niciodată, dar se asigură că este ceva înlăuntrul nostru care îl va favoriza în ispitirile lui.

      3. El observă şi îşi potriveşte ispitele la condiţiile noastre exterioare. În felul acesta, dacă suntem în propăşire, atunci ne ispiteşte să ne mândrim şi să-L uităm pe Dumnezeu, să-i dispreţuim pe fraţii noştri, să iubim lumea, să fim reci în religie, ne ispiteşte la siguranţă carnală, sau altele de felul acesta; sau dacă suntem în necazuri, ne ispiteşte să ne folosim de mijloace nepermise, ne ispiteşte să ne îndoim de providenţa atotguvernatoare a lui Dumnezeu şi de promisiunile Lui care nu dau greş niciodată; sau poate ne ispiteşte să disperăm, să murmurăm, să ne plângem împotriva lui Dumnezeu. Prin această ispită, el a presupus că L-a făcut pe Hristos să Se îndoiască de providenţa lui Dumnezeu şi să se ajute singur, transformând pietrele în pâine.

      4. El observă şi îşi potriveşte ispitele la starea noastră spirituală; astfel, dacă suntem păcătoşi în mod notoriu, atunci ne ispiteşte la ateism, dispreţ faţă de închinarea lui Dumnezeu, înjurături, hule, profanarea zilei Domnului, neascultare, crime, adultere, beţie, hoţie, lăcomie, şi toate practicile diavoleşti. Sau dacă suntem civilizaţi şi nu alergăm împreună cu alţii în astfel de excese de desfrânări şi păcate, atunci, el ne ispiteşte cu o părere bună despre o astfel de stare. „Îţi mulţumesc, o, Tată, că nu sunt ca ceilalţi oameni, etc. Eu mă port cinstit şi cu dreptate cu toţi vecinii mei; am gânduri bune faţă de Dumnezeu, chiar dacă că nu cunosc Scriptura şi principiile religiei.” Sau dacă mărturisim adevărul lui Dumnezeu şi ne putem pleca limba la cuvintele glorioase ale religiei, sfinţeniei, şi ale lui Hristos, atunci el ne va ispiti să ne încredem în acestea. „De ce este nevoie mai mult? Dacă pot îndeplini îndatoririle religiei în mod exterior, cum ar fi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, primirea sacramentelor, rugăciunea în public şi în taină către Dumnezeu; sunt un adevărat protestant în punctul acesta, adică în faptul că mila, dragostea, faptele bune şi toate îndatoririle de pe a doua tablă nu mă pot justifica vreodată, nici nu mă pot mântui; ci numai credinţa. Eu cred şi fac o mărturisire a religiei şi sper că aceasta va fi de ajuns.” Sau, dacă suntem oameni sinceri care mărturisesc o credinţă, dar care sunt slabi în credinţă, atunci el ne va ispiti cu gânduri triste faţă de păcatele noastre; el pune înaintea noastră numărul şi natura lor, şi odiozitatea din fiecare înrăutăţire. Şi dacă nu ne poate copleşi cu aceasta, atunci el adaugă (este posibil) la acestea, unele dintre păcatele lui proprii. În felul acesta, aruncă în minţile noastre multe blasfemii neruşinate, asemenea blasfemiei pe care i-a propus‑o lui Hristos, de a se închina înaintea lui ca înaintea Dumnezeului nostru, de a-L nega pe Isus Hristos ca Dumnezeul, Domnul, Salvatorul şi Răscumpărătorul nostru; de a spune în inimile noastre că nu există nici un Dumnezeu decât natura, nici o Scriptură, nici un Duh Sfânt. Multe suflete dragi simt aceste injectări ale lui Satan şi nu mă mir atunci când îl văd pe diavol ispitindu-L pe Hristos Însuşi cu neîncredere, prezumpţie, slavă deşartă, da, chiar cu închinarea înaintea diavolului însuşi. Sau, dacă sunteţi creştini puternici, adulţi, şi încă creşteţi spre plinătatea lui Hristos, atunci el vă ispiteşte cu păcate de aroganţă faţă de cunoaştere; sau dacă nu va putea birui astfel, el „se va transforma într-un înger de lumină” (2 Cor. 11:14) şi ne va ispiti să facem un bine mai mic pentru ca astfel să neglijăm binele mai mare; sau ne va ispiti să facem un bine mare, dar la un moment nepotrivit, când alte îndatoriri ar fi mai necesare în situaţia prezentă. În felul acesta, de multe ori, la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, el va pune în minţile noastre meditaţii la cutare şi cutare subiect, cu scopul de a ne distrage minţile şi de a ne face să ascultăm fără profit. Şi în rugăciunea către Dumnezeu, el ne va aduce aminte de cutare sau cutare învăţătură pe care am auzit-o în cutare sau cutare predică, cu scopul de a tulbura duhurile noastre în acel exerciţiu sfânt şi de a ne împiedica să ne înălţăm inimile în mod complet şi pur către Dumnezeu. Aş mai putea adăuga o mie de astfel de stratageme de-ale diavolului şi, probabil nu aş spune nici măcar un procent dintr-o mie; apostolul a putut într-adevăr să spună că „nu era în neştiinţă de planurile lui” (2 Cor. 2:11; Ef. 6:11; Apoc. 2:24; Ef. 6:16). Şi cu privire la unele dintre şiretlicurile lui, „vedeţi că nu suntem în neştiinţă”; dar, vai, cine poate descoperi „toate metodele lui, toate tertipurile, adâncimile şi săgeţile lui arzătoare”? Cât despre mine, nu o pot face, şi mai am multe de învăţat.

      2. Mijloacele generale de a ne împotrivi stratagemelor lui sunt unele ca acestea:

      1. Să ne aducem aminte continuu de poruncile lui Hristos cu privire la acest lucru: Ef. 6:10,11; 1 Pet. 5:8. „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă.”

      2. Să ne ferim de primele sugestii ale lui Satan. Dacă acest şarpe alunecător îşi poate vârî numai capul, va face loc cu uşurinţă pentru întreg corpul, şi de aceea, trebuie să-l apucăm şi să-l lovim în cap, Ef. 4:27: „Nu daţi loc diavolului”.

      3. Să obiectăm la toate ispitele lui, cu numele lui Hristos. De exemplu, dacă Satan ne spune că suntem păcătoşi mizerabili, putem răspunde că „Hristos a venit în lume ca să salveze păcătoşii; şi că El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre – şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Mat. 9:13; Is. 53:5). Dacă Satan ne spune că suntem supuşi mâniei lui Dumnezeu, îi putem răspunde că Hristos a purtat mânia Tatălui Său pentru ca să ne aducă pacea. Şi dacă ne spune că suntem supuşi blestemului Legii, îi putem răspunde că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3:13). Dacă ne spune că noi suntem sclavii lui, îi putem răspunde că am fost într-adevăr aşa în trecut, dar Hristos a plătit Tatălui Său preţul răscumpărării noastre şi ne-a eliberat. Dacă ne spune că suntem nedrepţi, şi prin urmare, vom fi condamnaţi înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, îi putem răspunde că Hristos, care a fost nevinovat, a fost condamnat acolo pentru ca noi, care suntem vinovaţi, să fim iertaţi, şi că Cel care a venit ca să ne salveze, ne va şi judeca şi prin urmare, nu trebuie să ne îndoim de milă, dacă ne bizuim pe meritele lui Hristos. Dacă Satan nu va reacţiona la răspunsurile noastre, atunci, creştini, nu mai este nici o altă cale decât să-l trimitem la Hristos, în acest scop, îi putem spune că Hristos este Avocatul nostru şi dacă trebuie să discute cu cineva, să se ducă la Isus; El este capabil atât să pledeze în favoarea cauzei noastre, cât şi să răspundă la toate reclamaţiile aduse împotriva noastră.

          4. Pot adăuga ascultarea, citirea, meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, discuţiile sfinte, angajarea activă în lucrările chemării noastre specifice, trăirea prin credinţă. Eu nu trebuie să mă bazez pe toate aceste mijloace, ci trebuie să-mi amintesc de mijlocul oferit de Hristos în Matei 26:41: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Rugăciunea împotriva ispitei este o respingere a ei şi reprezintă mare parte a biruinţei, fiindcă este o repudiere a amuzamentului ei; este o respingere a nelegiuirii, este o chemare a ajutoarelor de sus pentru a face ca biruinţa să fie mai sigură pentru noi. De aceea, cineva sfătuieşte bine: „Dacă ispita te asaltează, tu asaltează-L pe Dumnezeu, fiindcă El se lasă biruit la fel de repede ca şi tine, El este la fel de repede convins să facă bine cum tu eşti să faci rău; Lui I se face milă de tine imediat ce tu Îi ceri, cu condiţia ca tu să nu te bazezi pe cerere, ci să treci la acţiune şi să te străduieşti prin toate mijloacele să stingi flacăra proaspăt aprinsă în măruntaiele tale, până nu vine să devoreze măduva din oasele tale. Într-adevăr, o rugăciune puternică şi o umblare leneşă, nepăsătoare şi neatentă sunt contradicţii în religie. Prin urmare, „vegheaţi şi rugaţi-vă, rugaţi-vă şi vegheaţi”.